#USIranStandoff Starea actuală a confruntării dintre SUA și Iran este cel mai bine înțeleasă nu ca o criză discretă, ci ca un sistem fragil sub stres. În sistemele fragile, stabilitatea nu se erodează treptat. Ea eșuează brusc când presiunea depășește praguri nevăzute. Discuțiile din februarie 2026 dintre SUA și Iran în Oman au loc într-o configurație care a produs în mod repetat erori de calcul. Angajamentul diplomatic se desfășoară în paralel cu semnalizarea militară vizibilă. Când diplomația și postura de forță se mișcă simultan, liderii nu interpretează acțiunile în izolare. Ei le interpretează ca intenție. Asumpțiile se întăresc rapid sub incertitudine. Timpul pentru verificare, dezbatere internă și răspuns măsurat se comprima. Chiar și atunci când nici o parte nu caută război, această configurație crește probabilitatea ca acțiunile de rutină să declanșeze o escaladare nedorită.

Constrângerea internă a Iranului și percepția regimului

Postura internă a Iranului îngustează și mai mult coridorul pentru de-escaladarea controlată. Regimul operează sub o amenințare internă acută. Scara și viteza represiunilor din ianuarie 2026 semnalează insecuritate în nucleul sistemului. În aceste condiții, conducerea iraniană interpretează mișcările SUA printr-o lentilă a supraviețuirii regimului. Descurajarea apare indistinctă de pregătirea pentru atac. Aceasta nu este teoretică. Regimurile fragile sub presiune presupun intenții ostile, reduc asigurările și favorizează acțiuni care păstrează avantajul perceput.

Postura SUA și rigiditatea negocierilor

Postura SUA introduce propria sa rigiditate structurală. Obiectivele de negociere publice cuprind capacitatea nucleară, programele de rachete, proxi regionali și drepturile omului. Iranul respinge această sferă din start. Există nealiniere înainte ca negocierile substanțiale să înceapă. Când decalajul dintre obiectivele declarate este mare, discuțiile funcționează ca mecanisme de pregătire mai degrabă decât ca mecanisme de soluționare. În același timp, măsurile coercitive asociate cu diplomația cresc costul politic al compromisului. Ele, de asemenea, ridică așteptările interne cu privire la rezultatele vizibile. Aceasta creează o problemă de stimulente. Liderii sunt atrași spre acțiuni